Gheorghe Megelea a rămas în istorie ca singurul aruncător român medaliat olimpic. La Jocurile Olimpice de la Montreal, din anul 1976, delegația tricoloră a fost condusă de către generalul Marin Dragnea, care, în trecăt fie spus, a fost unul dintre cei mai valoroși conducători ai sportului înainte de anul 1990. Și aceasta, cu toate că debutul său în fruntea celui mai înalt for sportiv al țării, CNEFS, cum se numea în acele timpuri, a rămas în legendă, prin aberația ordinelor date. Neavând nici în clin, nici în mânecă, cu activitatea respectivă, generalul a conchis, la un moment dat, că, la canotaj, cârmaciul este un om în plus:

„Ce atâția plus, unu la fiecare echipaj? Radeți rezervele!” Sau, după un meci de baschet, terminat natural cu un scor de peste 80, 90 de puncte s-a înfuriat și a reclamat ineficiența portarilor. Aflat într-o inspecție la atletism, după ce a insuflat o mai mare dorință de victorie tuturor, i-a zburat și porumbelul: „Cât alergi pe sută? Păi 10, cu ceva. Măi, băiete, nu este de ajuns! Alergă și tu 11, 12!”  În plus, erau    vremuri în care îți trebuia un curaj suprem să-ți contrazici  șeful, oricâte gogomănii îi ieșeau pe gură. Iată de ce, întâmplarea ce urmează, capătă o încărcătură specială!

M-am născut pe 17 septembrie 1972, la Tecuci. Am fost  legitimată la C.S.Ş. 2 Galaţi și Steaua Bucureşti până în anul 2008, când am spus adio competițiilor. I-am avut ca antrenori pe Adrian Ghioroaie și pe Eugen - Cristian Popescu.

Îndeobște, minunile în atletism se numără pe degete. Salturile spectaculoase din marile arene ale lumii,  în ceea ce privește performanțele, sunt privite cu suspiciune. Și nu întâmplător, ar zice unii! Dar ele există, totuși,     curate ca lacrima! Cam așa s-a întâmplat și cu mine. Într-un una dintre cele mai „rafinate” probe și mă refer la săritura în înălțime. Probă „eminamente românescă” pe vremea Iolandei Balaș Söter, dar, care, prin contribuția Galinei Astafei, Monicăi Iagăr, și, bineînțeles, a mea, a punctat decisiv în peisajul internațional.

Fără discuție, performanțele mele sportive se leagă de numele regretatului Nicolae Mărășeascu. Îmi amintesc cu plăcere de perioada aceea. Anii tinereţii mele şi ai rezultatelor ca sportivă. Atunci se făcea performanţă numai de dragul succesului în sine. Nu existau tentaţii de nici un fel. Ne-am căsătorit în toamna anului 1975, când am cucerit primul titlu european.  Mărăşescu era atunci coordonatorul loturilor naţionale de seniori şi juniori. L-am acceptat ca antrenor şi apoi ca soţ. De fapt, am fost prima sportivă pe care a pregătit-o individual.  Şi după atâţia ani pot spune că relaţia cu Nae, care a durat până la divorțul care a survenit în anul 1981, m-a ajutat atât în plan familial, cât şi în cel sportiv. L-am iubit ca soţ şi l-am respectat ca antrenor. Sunt convinsă că performanţele mele din atletism i se datorează lui. Și fiindcă nu am dorit ca relaţia dintre noi doi să dea naştere la discuţii, să nu creadă restul colegilor că încerc să profit de ea, am muncit de fiecare dată mai mult decât mi s-a cerut. Și așa am doborât cinci recorduri mondiale în probele de 1500 de metri şi o milă. Și astăzi ocup un onorant  loc  opt în clasamentul românesc al tuturor timpurilor.

Născută la Secuieni (Neamţ), discobola Nicoleta Grasu a fost legitimată la Clubul sportiv şcolar Roman (1984 – 1989), Dinamo Bucureşti (1990 - 2008), Dinamo Bucureşti - Farul Constanţa (2009 - 2010), Dinamo Bucureşti (2011-2013), avându-i ca antrenori pe Emilian Floroiu (1984 - 1989), Ioan Benga (1990 - 1999), Costel Grasu (2000 - 2013), acesta din urmă devenindu-i și soț.

De-a lungul carierei, a participat la zece ediții ale Campionatelor Mondiale, unde a cucerit o medalie de argint şi trei de bronz. De asemenea, Nicoleta s-a urcat de trei ori pe cea de-a doua treaptă a podiumului de premiere continental. Cu toate că a participat la șase ediții ale Jocurilor Olimpice, Nico nu a accesat niciodată zona top 3. Este singurul trofeu care îi lipsește din palmares. Maestrǎ a sportului (1992) și Maestrǎ emeritǎ a sportului, a fost  distinsǎ cu Medalia Naţională „Pentru Merit / clasa a III - a” şi Ordinul „Meritul Sportiv / clasa a III - a” (2004).

 „Am trecut prin sport cu capul sus. În jos nu mă uitam numai atunci când mă legam la șireturi!”

M-am apucat de gimnastică la vârsta de șapte ani, la Sighetul Marmației, locul în care m-am născut și am copilărit. În 1980 am călcat pentru prima oară pe treptele școlii sportive, visând să fiu ca Nadia Comăneci. Dar nu a fost să fie! Antrenorul de la gimnastică mi-a propus să merg la atletism, pentru că mi se potrivea mai bine din punctul de vedere al constituției fizice. Așa am început să fac atletism, până când unul dintre antrenori a zis că mă face săritoare. Este vorba despre profesorul Csilik Zoltan, un împătimit al sportului, un dascăl minunat care mi-a arătat drumul spre performanță. Cu el am realizat primul record național la junioare, în anul 1985.

Am fost, apoi, preluată de București, prin secretarul general la acea vreme, domnul Victor Firea, fost atlet de performanță, cu rezultate remarcabile în probele de fond și semifond. Dumnealui îmi facilita la Sighetul Marmației masa, condițiile de antrenament, echipamentul. Toate acestea, până la vârsta de 16 ani când, după treapta a doua, am fost adusă în Capitală, în cadrul clubului Dinamo, la antrenorul Răzvan Firea. Aici nu am stat prea mult, la vremea aceea la lot s-a hotărât transferul meu la clubul Steaua, pentru a fi sub directa îndrumare a doamnei Viorica Viscopoleanu, cunoscuta campioană mondială, europeană și olimpică.